Bătălia de la Vaslui: o victorie istorică a românilor împotriva marelui Imperiu Otoman

Bătălia de la Vaslui: o victorie istorică a românilor împotriva marelui Imperiu Otoman

Bătălia de la Vaslui: o victorie istorică a românilor împotriva marelui Imperiu Otoman

Bătălia de la Vaslui a rămas în istoria națională, dar și în cea europeană, drept un moment cu profund impact în politica secolului al XV-lea, încadrându-se în rândul clipelor de glorie ale poporului nostru. Și astăzi, după secole întregi, strategia românilor, în urma căreia aceștia au reușit să contrabalanseze un raport de forțe ce le era total dezavantajos, continua să fie admirată și chiar studiată în cadrul cursurilor unor academii militare de prestigiu din lume, precum cea de la West Point (SUA).

Contextul complex al acelor vremuri ar trebui, pentru a fi înțeles pe deplin, descries în cursul a pagini întregi, însă, pentru a rezuma informațiile pe cât posibil, ne vom referi la momentele premergătoare luptei și a principalilor factori care au declanșat-o. În anul 1473, Ștefan al Moldovei intervine în Țara Românească (Valahia), pentru a se asigura că pe tronul acesteia se va afla un domnitor fidel cauzei creștine și fidel coaliției anti-otomane, expansiunea turcilor fiind, la acea vreme, principalul pericol cu care statele est și central europene se confrunta. Astfel, Ștefan îl va înscăuna pe Laiota pe tronul țării vecine și surori.

Fidelitatea lui Laiotă va dura doar un an, acesta aliindu-se cu turcii în 1474, care, prin comandanții lor din Dobrogea și Bulgaria, au organizat o campanie de pedepsire a moldovenilor. Campania va fi un eșec pentru turci și pentru Laiotă, aceștia fiind învinși de Ștefan în luna octombrie a acelui an.

Șarja cavaleriei otomane (interpretare artistică)

Reacția otomană nu se lasă mult așteptată, astfel că, doar o lună mai târziu, Soliman Pașa, beilerbeiul Rumeliei (guvernator și comandant suprem al forțelor turcești din partea europeană a imperiului) ordonă o expediție militară de mari proporții împotriva lui Ștefan la care vor participa între 80.000 și 120.000 de soldați (în funcție de sursele avute în vedere), în mare parte ieniceri, trupe de elită ale Imperiului Otoman, dar tătari și bulgari. Armata moldoveană este iarăși în inferioritate numerică, cronicile avansând un număr de aproximativ 40.000 ostași și 20 de tunuri, din care circa 6.500 fiind soldați trimiși în ajutor de regele maghiar Matei Corvin și 2.000 de polonezi trimiși de Cazimir, conștient că, dacă Ștefan pierde, accesul turcilor către Ungaria va deveni mult mai facil.

Domnul Moldovei, realist și înțelegând de deplin gravitatea situației și pericolul cu mult mai mare reprezentat de forța otomană în comparație cu situația din conflictele anterioare cu maghiarii, procedează și la o amplă campanie diplomatică, menită să atragă aliați Moldovei dintre principii europeni. El solicită, în primul rând, la 29 noiembrie, sprijinul papei Sixt IV căruia îi cere să medieze alianțe ale țării sale cu lideri europeni, cu scopul de a stopa expansiunea otomană la Dunăre, angajându-se, la rândul său și în numele țării sale ”cu tot sufletul şi cu toată puterea… să luptăm pentru creştinătate cu toate forţele noastre’’.

Din păcate, solicitările sale la curțile Europei rămân fără ecou și fără răspuns, astfel că domnitorul, cu excepția ajutorului relativ minor trimis de Matei Corvin și Cazimir, este efectiv singur în calea uriașei armate turcești, descrisă de Nicolae Iorga astfel: ”în zările albe ale miezului iernii înaintau mulțimile negre, zecile de mii de dușmani, ieniceri, spahii și gloată, ca lupii flămânzi”. Cu toate acestea și în pofida sorților extrem de nefavorabili Moldovei, Ștefan obține, la 10 ianuarie 1475, o strălucită victorie împotriva turcilor la Podul Înalt (luptă rămasă în istorie și sub denumirea de bătălia de la Vaslui).

Dovedindu-și încă o dată capacitățile extraordinare de strateg, Ștefan folosește zona accidentată și valea îngustă a Bârladului de la Podul Înalt pentru a atrage aici oastea otomană și a face ca numărul dușmanilor să nu mai fie un factor determinant în soarta luptei. Turcii, mânați pur și simplu precum turmele de către oștenii lui Ștefan prin tactici de hărțuire, dau năvală în acest loc strâmt, mlăștinos, mărginit de păduri, care nu permitea desfășurarea eficientă a trupelor sau manevre tactice de anvergură, fiind înselați cu privire la localizarea taberei moldovenești și induși în eroare de buciumele și trâmbițele moldovenilor. De asemenea, utilizând o tactică veche de secole pe aceste meleaguri, domnitorul a poruncit ca așezările din jur să fie evacuate, proviziile ascunse, iar populația să se retragă spre alte zone, ferite de pârjolul turcesc.

Ceața și zăpada în plin proces de topire fac din locul deja mlăștinos o adevărată mocirlă, adâncită tot mai mult de mulțimile de ostași otomani care pășeau prin ea, lucru care a încetinit semnificativ rimtul de deplasare a trupelor. Ștefan a poziționat doar câteva mii de soldați de-a latul văii, pentru a bloca înaintarea turcilor, iar grosul oștirii l-a ascuns în pădurile din jurul mlaștinii. Turcii s-au repezit să atace trupele moldovenești din vale, dar iureșul a fost stopat de acestea. Printr-o stratagemă înselătoare, trâmbițașii moldoveni au început să dea semnale din lateralul otomanilor, fapt care i-a făcut pe aceștia să creadă că acolo se ascund majoritatea oștenilor lui Ștefan, turcii dând năvală către direcția trâmbițelor. În realitate, grosul armatei moldovenești a pornit la atac din direcția opusă, așadar apărând brusc în spatele turcilor și masacrând mii dintre ei.

Turcii rămași în viață s-au retras în dezordine, ignorând cu desăvârșire ordinele comandantului lor, Suleiman, care îi îndemna să continue lupta și au fost hărțuiți de moldoveni până la Dunăre, în cursul urmării pierzându-și viața alte mii dintre ei. Cronicarul Ian Dlugosz, contemporan cu momentul luptei, relatează că „foarte puțini turci și-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar și aceia care au fugit și au ajuns la Dunăre au fost uciși acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați de valuri. Aproape toți prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost trași în țeapă. Cadavrele celor uciși le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi și sînt mărturie veșnică a unei victorii atât de însemnate. Toată oastea lui – Ștefan cel Mare – s-a îmbogățit foarte tare din prada luată de la turci, aur, argint, purpură, cai și alte obiecte prețioase”.

 » sursa: www.1859.EU

Autor:redactia